Sunday, June 1, 2014

Timpul trece!

A trecut mult timp. Aş spune prea mult dar nu există aşa ceva ca “prea mult”. Ar putea să treacă ZECE vieţi tot ar fi imposibil să uit. Au trecut primăveri SINGURatice, au trecut ierni fară ÎMBRĂŢIŞĂRI şi crăciunuri fără COCKTAILURI DE FRUCTE; au trecut bătăi ale inimilor NOASTRE şi ceasuri şi RELAŢII şi ZILE ONOMASTICE.

Au trecut atât de MULTE încât nu îmi mai amintesc TOATE (sau vreuna din) greşelile făcute. Poţi să mă învinovăţeşti? TU îţi mai aminteşti de câte ori NU te-ai gândit la jumătatea ta când sărutai persoana din imediata apropiere? Nu îţi mai aminteşti, fiindcă au fost prea multe astfel de momente. Iar eu, la rându-mi nu te pot învinovăţii. Căci la fel ca tine, nici eu nu mă gândesc la JUMĂTATEA MEA atunci când sărut alte buze, poate chiar mai moi. E chiar ultimul lucru la care aş vrea să mă gândesc într-un astfel de moment pentru că altfel aş face comparaţie…şi toată lumea ştie că nu poţi compara ciocolata dulce cu cea AMĂRUIE care in felul ei e mult mai dulce, la fel cum nu poţi compara sărutul din viaţa de zi cu zi cu SĂRUTUL din RECLAME care deşi este fals se simte atât real pentru cei ce ii dau viaţă.

Acum stau ca un prost necitit ce sunt şi încă mă întreb ce e iluzie şi ce e realitate. Să fie IUBIREA iluzie şi doar DESPĂRŢIREA realitate? Poate. Deşi mult prea irelevant pentru cineva care VISEAZĂ mai mult decât stă cu picioarele pe pământ. Până la urmă şi un vis e real atât timp cât durează şi chiar şi el este o experienţă de viaţă la fel de relevantă ca oricare alta. Măcar în vis eram PERFECT pe când în realitate sunt PLIN DE DEFECTE.

Pe departe cred că cel mai mare defect al meu e ÎNCĂPĂŢÂNAREA (poate avem ceva in comun?!?)– că vreau ce nu pot avea. Dacă ai fi psiholog i-ai spune obsesie, dacă ai fi un inţelept i-ai spune naivitate iar dacă ai fi mama sau tata i-ai spune greşeală. Dar cine eşti TU să îmi spui ce e bine şi ce e rău? Cine eşti tu să iei deciziile care sunt “bune” PENTRU MINE când chiar şi tu te abaţi pe atâtea căi greşite?
Cred cu desăvârşire că nimeni nu ne poate spune cine suntem NOI – degeaba ne spun părinţii că suntem doctori sau avocaţi; degeaba ne spun prietenii că suntem slabi sau că merităm mai mult; În sinea TA tu ştii cine eşti. Dacă nu, oferă-ţi acum o clipă de răgaz şi ÎNTREABĂ-TE: “Eu cine sunt?”. Şi tine minte că nu eşti numele tău la fel cum nu eşti zodia sau poziţia care o ocupi în societate ci eşti alegerile care le faci zilnic, cuvintele care le spui celor dragi şi amintirile celorlalti despre tine. Iar acum, că ai aflat în sfârşit cine eşti pune-ţi următoarea întrebare: “Eu cine vreau să fiu?” ACUM, mai mult ca niciodată în viaţa ta fii sincer. Doar tu decizi cu ce să te ÎMBRACI dimineaţa, doar tu alegi dacă vrei să fii de azi înainte persoana admirată pentru statutul ei social obţinut prin metode îndoielnice sau persoana admirată pentru DRUMUL PROPRIU care ş-i l-a făcut în viaţă fără să-şi încalce vreodată principiile acţionând doar după credinţele proprii despre ce e bine şi ce e rău.
CHIAR DACĂ în viaţa mea lucrurile nu vor merge mereu aşa cum îmi doresc măcar ştiu că de fiecare dată, măcar de azi înainte, am făcut ceea ce am crezut EU că este bine, nu ceea ce mi-a fost şoptit într-o ureche sau în alta. S-ar putea să nu pară mare lucru dar dă-mi voie să te întreb: ai dat vreodată greş şi singurul vinovat să fii tu însuţi? Ei bine nu e un sentiment genial când ştii că eşti sigurul vinovat, că ai făcut aşa cum ţi-a dictat inima şi intuiţia şi nu cum te-au sfătuit alţii sau cum ţi se părea logic să acţionezi? Eu unul prefer să dau greş de o mie de ori din vină proprie decât un succes datorat altei persoane.



Pe langă mine au trecut persoane care mi-au spus că timpul trece . Mi-am dorit să îi cred, chiar mai mult speram să aibă dreptate dar ei se înşelau. Timpul nu trece. El stă în loc şi oricât încerc să îl iau la fugă el se-nvârte-n cerc de parcă ar vrea să se prindă de coadă, să o ia de la început. Dar nici măcar asta nu face.

Şi cum timpul stă în loc de ceva vreme, am avut şansa să descopăr cine vreau sa fiu (căci sunt departe), am realizat că e mult mai elegant să bei cafeaua din ceaşcă decât din CANĂ dar că e musai să ai o farfurioară (chiar dacă stai în faţa calculatorului) şi o lingurită veritabilă – nu o aşchie de plastic, am învăţat că un cadou făcut din suflet se împachetează cu migală şi nu se aruncă la întâmplare într-o plasă de cadouri, am aflat că cea mai bună salată e cea cu IAURT în loc de ulei şi oţet, am învăţat să cred în LIBERTATE şi nu în stabilitate şi mai presus de toate am învăţat că nu poţi SĂ ÎNVEŢI să iubeşti pe cineva la fel cum nu poţi uita cum să iubeşti pe cineva pe care iubeai cândva.

Acum, la cei 19 ani ai mei, mă gândesc să mă ridic şi să încep să alerg de nebun, fără ţintă şi fără să aleg vreun drum mânat doar de speranţa că pe la 30 de ani am să ajung acolo unde îmi doresc să fiu încă de pe ACUM.
…poate, într-o zi.

0 comments:

Post a Comment